Venus (fără cămașă roșie)

Ai să înveți: câteodată moartea nu desparte, ci apropie mai mult decât ai dori și ți-ai închipui. Și de aceea expresia “până când moartea ne va despărți” își pierde sensul ei prestabilit. Prestabilit de înțelegerea omului pictat de Sfântul Damaschin. Sau filmat.

Continue reading Venus (fără cămașă roșie)

Buzunarul cu pietre (nu mai sunt)

Dimineața, foarte devreme. Nu e nimeni pe drum și îmi place liniștea asta care se lasă peste tot și peste toate. Mă face să mă simt, dintr-o dată, mai înalt, mai sigur, zâmbetul mă cuprinde tot și se lățește de la un capăt la altul, de parcă face salturi de pe obraji străini. Dar știu că este al meu.

Continue reading Buzunarul cu pietre (nu mai sunt)

Ninsoare în orașul Facebook (de sezon)

De când cu telefoanele ăstea șmechere, fără butoane și cu multă informație în ele, nici nu mai tragem draperiile să ne uităm pe geam înainte de a ieși din casă.

Țac-pac, mai ușor tragem cu degetul pe ecran, intrăm pe Facebook și vedem acolo toată realitatea din jurul nostru.

– Ninge?

Continue reading Ninsoare în orașul Facebook (de sezon)

Călătorie (drum printre cuvinte)

Pe drumul acesta al scriiturii am doi prieteni buni. Din timp în timp, unul șchioapătă și îmi spune că nu trebuie să strivească și să stingă roșul cuvântului. Celălalt are degetele de la mâini pictate în albastru, ca să poată lăsa urme pe fiecare filă albă de jurnal. Trebuie să fiu așa, e mai bine pentru cei care și-au pierdut văzul.

Continue reading Călătorie (drum printre cuvinte)

Bezna are chiloți de dantelă roșie (iarna vrajbei noastre)

Știți știrea aceea cu Pământul cufundat în beznă timp de nu știu câte zile, nu? Ei bine, aseară pare-se că, în sfârșit, s-a întâmplat evenimentul astronomic între Venus și Jupiter, exact așa cum au proorocit NASA și toate fițuicile care au publicat această prostie.  Și, cam în jur de ora 21 s-a întunericit brusc apartamentul din micuțul bloc în care locuiesc. Îmbrăcat în pijamaua mea cu iepurași și gândăcei, am ieșit să văd dacă substanța gazoasă Jupiteriană mi-a invadat numai mie apartamentul sau este un cataclism universal. În casa scării, bezna m-a privit direct în ochi.

Continue reading Bezna are chiloți de dantelă roșie (iarna vrajbei noastre)

Noi, oamenii (cinici, ironici și critici)

(Acum câteva zile, un blogger a iscat o furtună pe internet, încercând să ajute un copil abia născut. Acesta nu este un exercițiu literar ci un text despre noi toți și despre cum ne-am pierdut în această lume)

 

Îl vom mustra, vom râde de el, ne vom hlizi, îi vom spune că este o prostie ceea ce a făcut, o pierdere de vreme, o tâmpenie și, de ce nu, o utopie. Vom fi cinici, ironici, critici, judecătorii și acuzatorii lui. Și o vom face cu tot dreptul, dreptul nostru la cuvânt și la gând.

Continue reading Noi, oamenii (cinici, ironici și critici)

Oamenii poartă în ei ceasul morții (cămașa de forță)

Ieri dimineață. Noaptea trecuse ca un cal de foc, avea copite-gigant care spărgeau caldarâmul. Și-a plouat, a plouat așa cum nu mai văzusem de mult, a plouat lacrimi. Întotdeauna îmi amintesc ploaia. Întotdeauna îmi amintesc tristețea.

Continue reading Oamenii poartă în ei ceasul morții (cămașa de forță)

Față-n față cu nămetele (roman în 2 capitole, dintre care eu am scris numai unul)

Capitolul 1: Pariuri în cer

Într-o peșteră uitată de lume. Cu multe mii de ani înainte de momentul actual.

– Mult stimați concetățeni, vecini și prieteni, v-am convocat pe fiecare separat, pe persoană fizică și pe toți, împreună, ca comitet, pentru că tocmai ce am primit informații de o valoare inestimabilă. Noi, cei adunați aici, adică eu și domniile voastre, adică acest comitet de luptă îndârjită împotriva deciziilor devastatoare luate de zei și alte divinitățuri, mai pe scurt CNLÎCZDAIE, al cărui președinte sunt chiar eu, vecinul vostru, aflăm, iată, iar, din nou și pentru a câta oară, că zeii se pregătesc de un nou atac, întocmind scenarii complicate prin care… SĂ NE EXTERMINE, vă zic!

Continue reading Față-n față cu nămetele (roman în 2 capitole, dintre care eu am scris numai unul)

Litere și umbre (întrebări nedemne de mine)

A fi sigur de existența conținutului unei atare interpretări reprezintă deci, dintru început, o credință. (Carlo Maria Martini, Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred?)

Încremenire. Este așa, un fel de liniște, atunci când te apleci spre-a scrie, atunci când, născându-se un gând, ai nevoie de un răgaz pentru transformarea lui în cuvânt, căci altfel s-ar face doar umbră.

Literele de ce nu au umbre? am întrebat, odată. Să aibă așa cum orice obiect, orice ființă își plimbă umbra fie că vrea sau că nu vrea. Oare literele unde și-au pierdut umbra?

Continue reading Litere și umbre (întrebări nedemne de mine)