Față-n față cu nămetele (roman în 2 capitole, dintre care eu am scris numai unul)

Capitolul 1: Pariuri în cer

Într-o peșteră uitată de lume. Cu multe mii de ani înainte de momentul actual.

– Mult stimați concetățeni, vecini și prieteni, v-am convocat pe fiecare separat, pe persoană fizică și pe toți, împreună, ca comitet, pentru că tocmai ce am primit informații de o valoare inestimabilă. Noi, cei adunați aici, adică eu și domniile voastre, adică acest comitet de luptă îndârjită împotriva deciziilor devastatoare luate de zei și alte divinitățuri, mai pe scurt CNLÎCZDAIE, al cărui președinte sunt chiar eu, vecinul vostru, aflăm, iată, iar, din nou și pentru a câta oară, că zeii se pregătesc de un nou atac, întocmind scenarii complicate prin care… SĂ NE EXTERMINE, vă zic!

– Ce să ne facă?!?…

– Să ne extermine, cetățene… să ne ia darul cel mai prețios…

Bărbații se privesc și se cercetează, înspăimântați.

– Viața, oameni buni, să ne ia viața!

Bărbații răsuflă ușurați.

– Tăicuțule, să ia darul ăsta, vă zic eu… de ce să nu-l ia, că eu unul – m-am săturat. Sculat- ia capra-ai grijă de capră- slujește capra- culcă-te la loc. Iar scoală-te, iar capra…

– Vedeți? Ce vă spuneam eu? Au zeii aceștia grijă de bătrânii comunității noastre? Le pasă lor că acest om, la vârsta lui, trebuie să mai păzească o capră? Le pasă pe dracu! Unde sunt programele de integrare a bătrânilor noștri? Unde le este răsplata lor după o viață de muncă? Cine mai are răbdare să vorbească cu ei? Cine l-a întrebat, vreodată, pe acest domn cum era pe vremea tinereții lui?

– Eheeei, taică, când eram eu tânăr…

– Nu acum, pârgare, nu acum! Acum avem lucruri mult mai importante de discutat! Și care ne dor…

– Peste tot mă doare, tăicuțule, peste tot… Când se face rece afară…

– Nu acum, am spus! Deci dragi concetățeni, ne-am adunat aici pentru că avem ceva informații vitale: vecinul nostru, ăl mai de vază membru al organizației locale, urmează să ne înșele într-un mod cu totul ticălos și neașteptat. Sursele mele de mare încredere – adică superba lui nevastă- a descoperit că dumnealui, de la o vreme, vorbește în somn cu o sus-pusă divinitate care-i dictează de pe notițele luate la întrunirile patronatului divin. Așa a aflat că zeii pun la cale o urgie albă.

– O… ceeee?

– Să ne îngroape sub nămeți, oameni buni! Vor să ne ia viața, îngropându-ne de vii, până la ultimul, adică până la vecinul nostru, care se pare că e mai cu moț decât noi toți!

– Dar de ce vor să ne nimicească? Că eu nu pricep…

– O întrebare extrem de interesantă și de importantă, dragul meu prieten. Cred că zeii încep să se simtă amenințați numeric și de aceea vor să ne căsăpească. Rata natalității în rândul oamenilor este net superioară celei divine, deși noi nu avem nicio vină, nu? Ei au creat organul, noi am dezvoltat funcția… E drept, ar fi bine ca la la unii funcția să dezvolte și organul, nu-i asa?

– Așa eeee!

– Dar să lăsăm acum discuțiile despre sex și să ne întoarcem la caprele noastre. Nu e momentul să ne rătăcim și să ne pierdem ideile…

– Dar capra mea știe singură drumul spre casa. Odată, de mult…

– Nu acum, cetățene, nu acum! Acum trebuie să stabilim ce vom face noi când ne vom confrunta cu nămeții…

– Să-l omorâm pe vecinul nostru mai cu moț!

– Ba mai bine s-o omorâm pe nevastă-sa, că ea ne-a dat vestea cea proastă!

– Să îi furăm caprele!

– Nu avem nevoie de ele, trebuie îngrijite…

– Dăm foc peșterilor!

– Otrăvim fântânile!

– Facem șanțuri peste tot! Facem și niște gropi mari de tot!

– Astea sunt greu de făcut, mai bine nu…

– Luptăm până la unu’!

– Daaaa! Daaaa! Să lupte numai unul! Să lupte numai unul!

– Noi suntem eroi! Murim ca niște eroi!

– Nuuuu, adică daaa, suntem eroi, dar să nu murim! Mai bine emigrăm!

– Ăăăăă, ce facem? E-mi-… cum?!?

– Emigrăm, băi, plecăm într-o țară caldă, în care nu sunt nămeți.

– Unde? Unde e țara aceea? Și cum plecăm de aici?

– Construim o sanie mare și plecăm cu ea dincolo de capătul lumii… Lumea este ca o farfurie mare… Fugim cu sania, dincolo de marginea farfuriei, pe partea cealaltă a ei, dacă nu cădem de pe ea, este cald, nu vă gândiți?

– Dar, totuși, asta cu construitul unei sănii… parcă nu e de noi. E greu să construiești o sanie. E cineva care vrea să facă asta? Nu? Nimeni? Alte soluții?

– Propun să mergem în peștera vecină! Colegul nostru a pus acolo niște scăunele, rachiul e rece, sigur așa ne vor veni mult mai multe idei bune!

– Daaa, să mergem!

– Concetățeni, CONCETĂȚENI, nu plecați, nu încă!…

Ședința CNLÎCZDAIE a ținut mai bine de 2 săptămâni, mutându-se din peșteră în peșteră și din rachiu în rachiu. De când este lumea făcută, se pare că bărbații au pus, întotdeauna, interesele gloatei înaintea celor personale. Degeaba s-au rugat femeile de ei să vină acasă. Degeaba s-a întunecat cerul și a fulguit puțin. Ei tot în ședință după ședință au stat.

Divinitățile au privit încântate meciul CNLÎCZDAIE – Nămetele. Pariurile au atins cote nebănuite în ceruri. A rămas scris în baladele populare cum că unii zei ar fi rămas numai cu norul dintre picioare pe ei, atât de mult s-au consumat în această partidă. Atitudinea comitetului, oarecum verticală dar cel mai preponderent orizontală nu a lăsat loc de interpretări: CNLÎCZDAIE a fost declarat învingător, căpătând, ca premiu, nemurirea.

Apoi a nins. Mult.

Capitolul 2: Cel mai nasol e când ți se înzăpezește creierul

Poate fi citit aici. (De fapt, acesta a fost punctul de plecare al Capitolului 1).

Lectură plăcută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *