Noi, adulții (închiși, nemulțumiți, ascunși)

Aproape sfârșit de decembrie, 2016. Un băiat în vârstă de 17 ani a fost găsit spânzurat, aseară, de clanța unei uși a apartamentului bunicii sale […] băiatul […] suferea din cauza unei fete de care se despărțise cu câteva luni în urmă și nu este exclus să se fi sinucis pe fondul acestor probleme sentimentale.

M-am gândit mult dacă să scriu despre asta sau să nu; am fost tentat să abordez acest subiect, dar nu am știut cum să o fac. Acum știu. După zile întregi în care m-am întrebat oare cât de mare trebuie să fi fost furtuna din sufletul acelui copil de a putut alege un sfârșit atât de violent?

Unde suntem noi, adulții? Părinții, dascălii, cei din jurul acestor copii? În ce unghere întunecate ne ascundem când sufletele celor care au ales să ne binecuvânteze cu prezența lor, urlă mut după ajutor? Unde suntem?

Un copil s-a sinucis din cauza problemelor sentimentale. Din dragoste… A făcut-o pentru că noi, ăștia bătrânii, ocupați, autoritari, înțelepți, veșnic nemulțumiți de ceea ce se petrece în jurul nostru (și mai ales de lucrurile minore – scârbiți de programul tv de revelion, oripilați de petardele și de artificiile din stradă) nu eram acolo. Nu suntem alături de acești copii să ne aducem aminte de durerea unei prime iubiri neîmpărtășite. Să știe că toți am trecut prin asta. Nu suntem alături de ei să le explicăm că dragostea este o stare, cu mii de nuanțe și de tonuri, că fiecare îndrăgostire este diferită și trebuie explorată.

Nu suntem alături de ei să le spunem că viața este, de fapt, minunată, dar că trebuie trăită cu palmele și sufletul deschise.

Sau poate suntem acei adulți închiși, nemulțumiți, ascunși, pentru că nici noi nu știm asta… Suntem o gloată de adolescenți răniți, pe care doar frica de suferința fizică ne-a transformat în supraviețuitori. Altfel, am fi ales cu toții aceeași cale.

Ne plimbăm mândri, cu plăgi zemuinde purtate prin toate cămările sufletului, prin fața acestor copii și avem conștiința împăcata – că doar le-am plătit meditațiile pentru bac, lecțiile de pian și fondul clasei.

Le spunem, arogant: Pune mâna și învață, că pe vremea mea se făcea școală, nu glumă. Pentru tine înveți. Și numai dacă am privi ochii mari, încărcați de întrebări ce, cu siguranță, nu au legătură cu teoria lui Einstein sau cu teorema lui Pitagora, am descoperi trădarea și minciuna din cuvintele noastre.

Un părinte aude strigătul disperat al mamei care mângâie, acum, numai hainele goale ale copilului plecat pentru totdeauna. Și deschide jurnalul fiului lui, care, culmea, îi este dedicat: toate gândurile încep cu: Aș vrea să vă spun vouă, mamă și tată…

Dragă cititorule, acesta nu este o scriitură – exercițiu literar, așa cum te-am obișnuit până acum. Am vrut doar să fiu sigur că nu vei uita să iei la cunoștință și să semnezi pe jurnalul tristeților copilului tău. Și să fii alături de el atunci când are nevoie de tine.

One thought on “Noi, adulții (închiși, nemulțumiți, ascunși)”

  1. Din nefericire, oricine poate fi mama/tata, putini pot fi parinti. Cea mai mare temere a unui adult constient, care devine parinte, este aceasta: sa fie in stare – la propriu – sa fie Parinte! Eu, parintele, femeia si profesoara, sunt in acord total cu cele scrise aici de tine! Ceea ce vreau sa subliniez este ca pana ca acel tanar sa ajunga la funie, a fost nevoie de ani de neglijenta parinteasca… Asta e marea tragedie, demersul modern al neglijentei si al indolentei parentale ale unora, pe care, din pacate, le simt copiii, nu si ei, adultii “responsabili”. Copiii nu vin cu instructiuni, inveti pe parcurs, din mers, de la ei uneori, cu ajutorul bunului-simt si al iubirii fata de copilul tau. Ar fi multe de spus, infinite, la tema propusa de tine.

    Te felicit pentru semnalul de alarma, pe care sper sa-l constientizeze cat mai multi adulti!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *