Noi, oamenii (cinici, ironici și critici)

(Acum câteva zile, un blogger a iscat o furtună pe internet, încercând să ajute un copil abia născut. Acesta nu este un exercițiu literar ci un text despre noi toți și despre cum ne-am pierdut în această lume)

 

Îl vom mustra, vom râde de el, ne vom hlizi, îi vom spune că este o prostie ceea ce a făcut, o pierdere de vreme, o tâmpenie și, de ce nu, o utopie. Vom fi cinici, ironici, critici, judecătorii și acuzatorii lui. Și o vom face cu tot dreptul, dreptul nostru la cuvânt și la gând.

Apoi vom trece mai departe, ne vom îndrepta aceiași pași grăbiți către aceleași locuri în care ne duc zi de zi – o afacere, un contract, un dead-line, o cumpărătură, un șef care bate cu pumnul în masă, o situație pe care o considerăm gravă, o luptă de dus. O urgență.

Pentru că știm cu toții, nu avem timp de sentimente nobile, ne este imposibil să ne oprim din treburile noastre cotidiene, care trebuie neapărat făcute, nu avem nici măcar cum să ne rupem din timpul dedicat pasiunilor noastre, indiferent care ar fi acelea. Nu, cum am putea lăsa baltă televizorul, cu ultimele știri despre politică și înzăpezire, ultimul reportaj despre tablete, ultimele can-canuri ce vin din înalta societate, ultimul curs valutar, ultimul episod din telenovela preferată.

Nu, nu avem cum. Și, la urma urmei, de ce am face-o? Tocmai acum când nu mai știm cum să scoatem bani din orice pentru că în orice moment se pot anunța scumpiri la gaze, apă și curent, când se discută despre creșterea pensiilor, când impozitul se poate modifica, când școlile rămân închise. Tocmai acum când vecinul iese pe balcon să își bea cafeaua, apoi se urcă în jeepul lui cel nou și pleacă la plimbare… că el are bani, e patron, își permite să nu lucreze. Dar nici el nu are timp, pentru că trebuie să stea pe telefon, să răspundă la sute de mesaje, să-și calculeze profitul…

Da, este clar, nu avem cum să nu îl mustrăm, să nu fim cinici, să nu râdem de el. NU AVEM CUM. Tocmai acum s-a trezit și el să caute, să întrebe, să redescopere, să cheme lumea întru ajutor, să zgâlțâie din temelii un sistem înghețat, prin câteva rânduri, prin câteva gânduri, prin câteva întrebări.

Tocmai acum s-a găsit să dea sens unei sincerități care pare să părăsească omenirea, care pare să se transforme în noi în minciună, ascunziș, cacealma, falsitate, să devină ceva de neînțeles, o raritate, o imposibilitate, o urmă de uman deja mult prea ștearsă pentru a mai avea valoare. În noi. În oameni. Între oameni. Oameni?

Sinceritate dincolo de sentimentalisme, margarete și fluturi. Simplu. Neprefăcut. Deschis. Franc. Loial trăirilor. Neîncorsetat în minciuna de care deja nu ne mai dăm seama cât de mult ne-a cuprins, cât de adânc s-a înrădăcinat în noi, pătrunzându-ne până în coloana vertebrală.

Ne mințim pe noi înșine clipă de clipă, trăim cu acea senzație că suntem liberi, dar nu cunoaștem sinceritatea. Am uitat-o complet sau nici măcar nu am trăit-o, nu am experimentat-o vreodată, autentic. Măcar un minut, măcar în noi înșine, sinceritatea unui gând, a unui gest, a unui cuvânt, a unei priviri, a unui fapt. Măcar cu un singur om. Măcar o singură dată. Căci dacă am fi făcut-o, ar fi fost de ajuns pentru a privi dincolo de neguri, de mârșăvii, de tenebre, de banal, de furie, de grandomanie, de agresiv. Și nu am fi râs, nu am fi criticat, nu am fi judecat. Am fi fost doar oameni.

Avem o vitală nevoie să păstrăm măcar încercarea de a fi, din când în când, noi înșine. Noi – oameni. De data asta să ne ierți, prietene, nu am reușit să o facem foarte bine.  

One thought on “Noi, oamenii (cinici, ironici și critici)”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *