Oamenii poartă în ei ceasul morții (cămașa de forță)

Ieri dimineață. Noaptea trecuse ca un cal de foc, avea copite-gigant care spărgeau caldarâmul. Și-a plouat, a plouat așa cum nu mai văzusem de mult, a plouat lacrimi. Întotdeauna îmi amintesc ploaia. Întotdeauna îmi amintesc tristețea.

Când m-am trezit, doctorul mă întreba cum vreau să înnebunesc. S-a uitat la mine, m-a întors pe toate părțile și, la final, mi-a adus o umbrelă și m-a lăsat numai cu ploaia mea. Dar înainte de a pleca mi-a aranjat halatul de molton, moale, peste vechea mea cămașă de forță.

Nu te neliniști, mâine voi fi mai viu decât sunt astăzi. Sunt sigur că mâine îmi voi relua scrierea Cuvântului, iar Cineva va observa asta. Nu-ți fie teamă, sunt tot mai aproape de sânge.

Îmi voi lua foarte puține lucruri cu mine. Un cerșetor a sunat la ușă, într-o zi, și mi-a cerut o bucată de pâine și un pahar cu apă. L-am întrebat cum îl cheamă, dar nu mai știa asta de mult… nu se mai gândise la numele său de ceva vreme. I-am dat atunci toate lucrurile importante, fără de care aveam impresia că nu pot trăi. Așa că acum, la plecare, voi lua cu mine doar lucrurile care îmi sunt indiferente.

Dar, hei, uite… încă nu am plecat, încă sunt în această camera, iar pereții ei sunt plini de urme.

Ploaia e plină de urme.

tic-tac

tic-tac

Oamenii poartă în ei ceasul morții. Sub o cămașă cu mâneci lungi, lungi cât o viață trăită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *